Five Romanian Poets: Carmen Firan, Nora Iuga, Diana Manole, Marin Sorescu, George Vulturescu

The Five Featured Romanian Poets

For much of the second half of the twentieth century, poetry served as an important channel of ideas and emotions that otherwise, before the fall of Romanian communism at the end of 1989, could not have been articulated or explored in public. The national culture, poetically rich in manifold ways and not just politically barbed, continues to maintain a strong and varied poetry tradition, despite the stress deriving from the disappearance under free market conditions of the privileged status poetry formerly enjoyed.

During the communist decades in Romania, Marin Sorescu’s deadpan satiric parable, concise fable and dramatic monologue, a mode of writing that came across simultaneously as absurdism and veiled, alertly mocking irony, served as a strategy of cautious dissidence by indirection that was prominent throughout East Europe. In many of his poems, however, as is the case with the three gathered here, the wry tone and broad perspective are existential rather than subversive. Sorescu maintained his characteristic style of gentle comic anecdote even in his bitter last book written at the age of 60 in 1996 while he knew he was dying of cancer.

The poetry of Nora Iuga (born half a decade before Sorescu but still active two decades after his untimely death) is a marvel of strength and independent-mindedness. For Iuga, as for Sorescu and other contemporaries, surrealism, dada and absurdism were relatively recent, vital techniques. The Hunchbacks’ Bus, from which these poems derive, is a kind of fractured fantastical narrative focused on the lower-case character sam and his odd family as he rides on the bus of Iuga’s imagination through his thoughts, past, hopes, erotic fantasies, secrets and confessions. The communist censors forbade Iuga’s writing for its “morbid eroticism,” but the inward freedom of her writing, and her life, became very important to the younger writers of the last decade of communism.

The Romanian diaspora, both before the 1989 overthrow of the totalitarianism dictatorship as well as after, reflects traditional facets of Romanian writing and at the same time a bold new freedom of expression about private experience. Carmen Firan and Diana Manole evidence different approaches to the poetics of individualism. Firan, Romanian born, is a poet, fiction writer and playwright, who, since 2000, has been living in New York. Firan’s is an intense world of intellectual rigor and metaphorical richness. The voice of her poems embodies a persona at a critical, ironic distance from the lyrical material and a voice at once emotionally engaging and challenging. Manole, a writer, theater director, and scholar, was born in Romania and moved to Canada in 2000, an experience that underlies the poetry here in Loch Raven Review. Her style, while playful, is much more quasi-confessional than that of any of the four other writers. In many of her poems there is a sexual candor that ignites the poetic persona’s burning sensuality in an aroused aesthetic sizzle. Nora Iuga has commented that Manole’s work “unveils a fiery, passionate, tragic world, torn by contrasts, in a flawless poetic language less familiar in [Romania’s] cultural landscape, but thus all the more provocative.”

Finally, George Vulturescu can best be summed up as an oracular, metaphysical poet whose lyricism combines striking, vividly realized detail with a visionary, often paradoxical concern about human nature and destiny. The north of Vulturescu’s background is transformed into a major coordinate of his imaginative world, a polysemous poetry-scape of stones, mountains, wolves and other wild beasts, violent thunderstorms, primal meanings, of life led with a sense of awe, an attitude of wry attentiveness and the humility of acceptance. Vulturescu’s mythic North grounds his symbolism and exploration of ideas as a kind of pervasive, and fascinating, subtext.

Adam J. Sorkin

Carmen Firan
Translated from Romanian by Carla Baricz

on the horizon

every day the ocean brings something new to the shore
coral-eaten brainpans, algae knotted in the ruins
of some cursed wreck longed for and abandoned
white shells susurrating their sadness
and wooden planks blackened by sleep
jellyfish, their skin bloated by their own poison
my young body penned in a bottle with a cracked neck
and sent out a long time ago to seek its luck on the expanse

on other days, the ocean doesn’t bring back anything
the belly-full ships float warily
on the horizon’s wavering line
as though something were being prepared in the guts of the waters
as though night would fall
before the day could end

la orizont

în fiecare zi oceanul aduce la mal altceva
țeste mâncate de corali, alge înodate în ruinele
vreunei nave blestemate râvnite și abandonate
scoici albe șuierându-și tristețea
și lemne înnegrite de somn
meduze cu pielea umflată de propria otravă
trupul meu tânăr închis într-o sticlă cu gâtul crăpat
și trimis demult să-și caute norocul în larg

în alte zile oceanul nu mai aduce nimic
vapoarele cu burta plină plutesc atente
pe linia orizontului subțiat
ca și cum în măruntaiele apelor s-ar pregăti ceva
ca și cum s-ar lăsa noaptea
înainte ca ziua să se sfârșească


something remains to be

the true loneliness
only occurs when you are alone

for the first time you come to discover the city
in which you have lived for years
without noticing the tops of the buildings
the red trees, the bullet-ridden church bell-tower
the sadder you are
the higher up you will look

when no one is left
you end up writing
the word that pains you
up there nothing happens
though something always remains to be

at last the powerlessness
the fallen arms
the salt body
watching the drifters
sweep your existence
from triumphal chariots

the true loneliness
occurs when you button the last winter coat button
without having felt death sneak in
across the left shoulder
widening the boutonnière
with your fingers

ceva rămâne a fi

adevărata singurătate
e doar atunci când ești singur

ajungi să-și descoperi orașul
în care ani de-a rândul ai trăit
fără să vezi vârful clădirilor
copacii roșii, turla bisericii ciuruite
cu cât ești mai trist
vei privi mai în sus

când nu mai e nimeni
ajungi să scrii
cuvântul care te doare
acolo sus nu se întâmplă nimic
deși mereu ceva rămâne a fi

în cele din urmă neputința
brațele căzute
trupul de sare
privind cum nestatornicii
îți mătură existența
din carele triumfale

adevărata singurătate
e când îți închei ultimul nasture la palton
fără să simți cum moartea se strecurase
de pe umărul stâng
lărgind butoniera
cu degetele tale

Nora Iuga
Translated from Romanian by Adam J. Sorkin and Diana Manole

sam takes a siesta

i sit in the shade of cedars
smoking my pipe
i think of the flea that every morning
has to climb a giraffe
a roughneck from drumul taberei happens along
sticks his tongue out at me
and winks
he surely knows
where the snows of yesteryear have hidden
“the piglet grew,” he says
“its skin’s much too small now
it rips along the seams”
every time my dad calls me
from his boot down by the bed leg
the rubber woman emerges
picks up the pestle
and grinds grinds grinds
in the empty mortar

sam își face siesta

stau la umbra cedrilor
și-mi fumez pipa
mă gândesc la puricele care escaladează
în fiecare dimineață girafa
vine unul din drumul taberei
scoate limba la mine
îmi face cu ochiul
știe pesemne
unde s-au ascuns zăpezile de odinioară
„purcelușul a crescut spune
pielea i-a rămas mică
crapă la cusături“
de câte ori mă strigă tata
din gheata lui de la piciorul patului
iese femeia de gumă
ia pisălogul
și pisează pisează
în piulița goală


sam has premonitions

it’d be nice to visit venice
sam thinks as he waits for the bus
and the rose in his hand dozes off
but i’m afraid of that boot
which shrivels up in the sun
sam has premonitions he sees his typewriter
with his fingers lying in readiness next to it
like knives and forks among breadcrumbs
he sees his umbrella and other small tools
full of devotion that help him
cross the water without getting wet
and hunchbacks reciting poems at street corners
while they take a piss
and a giant scalpel stabbed
into tissue so yielding so feminine
he could wait for the next day
the last rain in the dream of the old coconut palm
and his worn-out hat and all the vestiges
of an empire keep on
rolling down this highway
that leads to the sea

sam are presimțiri

ar fi frumos să vizitez veneția
se gândește sam când așteaptă autobuzul
și trandafirul îi moțăie în mână
dar mi-e frică de cizma aia
care se zbârcește la soare
sam are presimțiri își vede mașina de scris
și degetele lui așezate cuminți alături
ca niște tacâmuri printre firimituri de pâine
vede umbrela și celelalte unelte mici
pline de abnegație care-l ajută
să treacă prin apă fără să se ude
și cocoșații recitând pe la colțuri
în timp ce urinează
și bisturiul uriaș înfipt
într-un țesut atât de docil atât de feminin
ar putea să aștepte până mâine
ultima ploaie din visul cocotierului bătrân
și pălăria lui uzată și toate vestigiile
unui imperiu ar continua
să se rostogolească pe șoseaua asta
care duce la mare


minodora’s letter to sam

where are you walking, my dear sam
through what flea market
what suburbs
riding a singing bird
who still waves to you
who still eats out of your hand
you’re a crucified christ
i hear you in the skies reciting
a melancholy poem
you’re small and caring and crazy
i’m about to cry over you
you know how greedy the sparrows are
they’d peck away your perfectly browned hump
in a second
and leave you at the railway station
to wait for a local train
and you’re such a good father
the way you let the little children come to you
the way you hold still when i wash your hair
the way you slurp when you eat
the way you play hopscotch
and i miss you so much

scrisoarea minodorei către sam

pe unde-mi umbli dragă sam
prin ce talciocuri
prin ce suburbii
călărind o pasăre cântătoare
cine-ți mai face cu mâna
cine-ți mai mănâncă din palmă
ești un isus răstignit
te aud din văzduh recitând
un poem melancolic
ești mic și duios și nebun
îmi vine să plâng pentru tine
știi doar ce lacome-s vrăbiile
și cocoașa ta rumenă
acuși ți-o înfulecă
și te lasă în gară
s-aștepți personalul
și ce tată bun ești tu
cum îți lași copiii să vină la tine
cum stai cuminte să te spăl pe cap
cum mârâi cum plescăi
cum sari șotronul
și ce dor mi-e de tine

Diana Manole
Translated from Romanian by Adam J. Sorkin and Diana Manole

The Angel and the Oranges
To my mother, with love

Every time I nod off, she shakes me,
that I’ll dream of a better mother.


I watch how she clings to the doorframe and stands
on the threshold –
arms and legs spread wide
as if trying to take root.
The oranges spill from her shopping bag,
tumble to the floor and roll around,
colored balls pungent with childhood,
and she abhors them –
“I can no longer do anything, I who never sat still!”
smaller and smaller,
so maybe she’ll succeed in disappearing
from this year’s family portrait
and we’ll remember what she was like in the old days –
the most beautiful, the most extraordinary,
the most most.


She’s running without knowing why or when to stop,
you follow her helplessly.
She doesn’t hear you, Dad, doesn’t see you,
doesn’t even feel you anymore.
She forgot the times you’d open heaven’s gates for her
and gather windfall apples –
their sticky juice setting her teeth on edge,
you’d tell her about the future, but she remained silent,
“The prettiest girl in the neighborhood!”
so pretty you wouldn’t think she’d need
a guardian angel.


As if she’s trying to escape quicksand
until her bones fill with peppercorns and crystals
of salt –
a discreet counterweight,
yet she still struggles to hold herself upright, dizzy
with wonder.


Dad winks and passes by her
chewing on
an imaginary mustache.
She spits to her left three times and chases
after him,
trying to understand why he fills his pockets
with pebbles every time he leaves
the house.


She kneads the dough in tears and the dough
separates and stretches in the pan
taking the form of figure-eight doughnuts
good to serve only at a wake!


Because she has an eye for symmetry,
she learns to forget with the same determination
as in childhood she learned to remember.
Drizzling down, petals sift past
her gnarled knuckles:
“He loves me, he loves me not! He loves me, he loves me not!”
Husband, daughter, and guardian angel stare at her
from a cautious distance, helpless.
We remain silent while he keeps trying to pick
the oranges up from the floor
with his wings.

Îngerul și Portocalele
Mamei mele, cu dragoste

De câte ori ațipesc, mă zgâlțâie
că în vis voi visa o mamă mai bună.


Mă uit cum se agață de tocul ușii și rămâne pe prag
cu mâinile și picioarele larg desfăcute
ca și cum ar încerca să prindă rădăcini.
Portocalele se revarsă din sacoșă,
se rostogolesc în jurul ei
niște mingi colorate mirosind a copilărie
și le urăște –
-Nu mai sunt în stare de nimic, eu care nu stăteam niciodată!
se chircește
din ce în ce mai mică
poate că așa va reuși să dispară
din fotografia de familie din acest an
și-o vom ține minte ca pe vremuri –
cea mai frumoasă, cea mai grozavă
cea mai cea.


Și fuge fără să știe până când sau până unde,
o urmărești neputincios.
Nu te aude, tată, nu te vede,
nici măcar nu te mai simte.
A uitat când îi deschideai porțile cerului
și îi culegeai mere pădurețe –
sucul lor lipicios îi strepezea dinții,
îi povesteai despre viitor, iar ea tăcea
-Cea mai frumoasă fată din cartier!
atât de frumoasă că n-ai fi zis c-avea nevoie
de-un înger păzitor.


Ca și cum ar vrea să iasă din nisipuri mișcătoare
până când oasele zornăie ca umplute cu boabe de piper
și grăunțe de sare –
o contra-greutate discretă,
dar tot mai încearcă să se țină dreaptă, amețită
de mirare.

Tata îi face cu ochiul și trece mai departe
o mustață imaginară.
Ea scuipă-n sân și-o ia la goană
în urma lui,
încercând să înțeleagă de ce își umple buzunarele
cu pietre de râu ori de câte ori pleacă


Face pâine plângând, iar coca se desface
și se-mprăștie în tavă
închipuind covrigi în formă de opt numai buni
să-i dea de pomană!


Pentru că are un accentuat simț al simetriei
învață să uite cu aceeași îndărătnicie cu care
a învățat în copilărie să-și aducă aminte.
Umede, petalele se preling de-a lungul degetelor
pline de noduri:
„Mă iubește, nu mă iubește! Mă iubește, nu mă iubește!”
Soț, fiică, înger păzitor o privesc
de la o distanța respectuoasă.
Tăcem, în timp cel el încearcă zadarnic să culeagă
portocalele de pe jos
cu aripile.


Angel on the Curb

Angel of God, my guardian dear,
has curly hair, blue eyes,
and a few pounds too many.
When I first saw him
he was munching sunflower seeds
while he hung from the balcony railing on the sixth floor
and stared at me,
“As if I didn’t know I’m your only source of fun!”
I yelled.
Ashamed, he faded to invisible but continued
to stare.


I’m writing at my computer late at night.
He paces round and round me
until he trips
and scratches my cheek
with a feather.


As if we’re playing strip poker
but neither of us knows the rules.
Every time he loses,
a tuft of down drifts down.
He pouts
afraid he’ll eventually be left


When he comes too close I sneeze,
because of the dust on his feathers.
I threaten I’ll drag him
to the laundromat at the corner
and stuff him into a washing machine.
He giggles,
picturing himself tumbling head over heels
amidst the air bubbles
and soapsuds,
emerging like a chicken from its egg,
shivering and wet,
If he asked me nicely, I’d sacrifice a loonie to fluff him
in the dryer on a warm setting –
he won’t even hear about my charity!


As if my right hand’s
allergies, rheumatism, and all manner of sin
weren’t enough,
he sometimes straddles my wrist and goes
when I try to write.


We sit and stare at each other.
I don’t know what to ask him for,
he doesn’t know what to do.
We both keep waiting.


When I try to describe him in detail,
he blushes like a middle-aged woman
and starts whirling round
until he gets dizzy.
I wonder whether I should give him
a glass of water
or slap his face
to help him get his angel act together.


“You’ve got to understand
once and for all,
there’s no way you can shrink yourself
and squeeze inside me
and be one
and frolic in the Gardens of Heaven!”
I yell at him as he frowns.


Today it’s raining and we gaze
out the window bored.
I’m wondering where I put my rubber boots.
He’s wondering what heaven would look like
if it started to come down
in buckets.


“Hey, today I woke up in great mood
and I’m ready to listen
to everything you want to say.
We could even wrestle on the living room carpet.
I know I bruise every time I touch you, but today
I’ve decided I couldn’t care less –
one day we’ll crash into each other anyway,
I’ll see stars and a white flame will start
consuming me from inside
while you peel me to my core and crush it
between your teeth
like a walnut!”


When I fail to appreciate him,
he acts fickle, vain, distrustful.
He hides in a tiny crack
refusing to come out for years,
he shrivels,
begins to stink,
his eyelids get gummed together,
he wrinkles
and whimpers that I’m doing all right
by myself.


I turn without warning and catch him
bumping into people
in the street.
He’s getting lazy about covering
his tracks,
wheezes asthmatically and feels the need to bite
his nails.
I’d hoist him to my shoulder
next to my bag packed with books
and the tote with frozen vegetables,
but every time I mention it
he pretends he can’t hear or see me.
He just turns his back
and smiles.


One day, I finally find the courage to stop.
“Hey,” he says, “let’s talk!”
and sits down.
We chat
and have a smoke together
on the curb.

Înger la colțul străzii

Înger-îngerașul meu are părul creț,
ochii albaștri și câteva kilograme
în plus.
Când l-am văzut prima oară
mânca semințe de floarea-soarelui
atârnat de balustrada balconului de la etajul șase
și se uita la mine,
-De parcă n-aș ști că sunt singura ta formă de distracție!
i-am strigat.
De rușine, s-a făcut invizibil, dar a continuat
să mă privească.


Scriu la calculator la ora asta târzie din noapte,
iar el îmi tot dă târcoale agitat
până se-mpiedică
și mă zgârie cu o pană
pe obraz.


Ca și cum am juca poker pe dezbrăcate,
dar nici eu, nici el nu știm regulile jocului.
De fiecare dată când pierde
îi zboară câte-un fulg.
Se bosumflă,
speriat că-n cele din urmă o să rămână
în pielea goală.


Când se apropie prea tare strănut
din cauza prafului din penele lui
și-l ameninț că-l duc la spălătoria publică
de la colțul străzii
și-l bag în mașina de spălat automată.
imaginându-și cum s-ar da de-a berbeleacul
printre bule de aer
și detergent
și ar ieși de-acolo ca un pui de găină din ou,
ud leorcă și scuturându-se
Dacă m-ar ruga frumos, aș mai sacrifica niște bani să-l usuc
în uscătorul cu aer cald –
nici nu vrea să audă de actele mele de caritate!


De parcă mâna mea dreaptă
alergică, reumatică și plină de păcate de toate felurile
nu mi-ar fi de ajuns,
din când în când se mai așază și el pe incheietură și se dă
în timp ce scriu.


Stăm și ne holbăm unul la altul
eu nu știu ce să-i cer,
el nu știe ce să facă


Când încerc să-l descriu mai în detaliu
se rușinează ca o femeie între două vârste
și începe să se învârtească
până amețește și nu mai știe de el,
iar eu mă întreb dacă ar trebui să-i dau
un pahar cu apă
sau o pereche de palme
să-și bage mințile la loc în capul ăla de înger!


„Trebuie să înțelegi
odată și-odată că nu ai cum
să te faci mic
și să te strecori în mine
și să fim una
și să zburdăm prin Grădina Raiului!”
țip la el, iar el se încruntă.


Azi plouă și amândoi ne uităm pe fereastră
fără chef.
Eu mă gândesc la cizmele de cauciuc pe care
nu mai știu unde le-am pus.
El se întreabă cum ar arată raiul
dacă peste el ar începe brusc
să toarne cu găleata.


-Hei, uite că azi m-am trezit bine dispusă
și sunt gata să ascult
tot ce ai de spus.
Putem chiar să ne luam la trântă pe covorul din sufragerie
știu că de câte ori te ating mă învinețesc, dar azi
am hotarat să nu-mi pese –
până la urmă tot o să ne ciocnim unul de altul
și o să văd stele verzi și o flacără albă va începe
să-mi mistuie măruntaiele
în timp ce o o să mă desfaci până la miez
și o să-l ronțăi între dinți
ca pe-o nucă!


Când nu-l apreciez
devine capricios, orgolios, suspicios.
Se ascunde într-o crăpătură
și nu mai iese de acolo cu anii,
se zbârcește
prinde miros,
pleoapele i se lipesc una de alta,
se umple de riduri
și pretinde că mă descurc foarte bine
de una singură.


Mă întorc brusc și îl surprind lovindu-se
de trecători.
A devenit din în ce în ce mai neglijent
când e vorba să-și ascunda urmele,
respiră astmatic și simte nevoia să-și roadă
L-aș duce o vreme pe umăr
alături de ghiozdanul de școală
și sacoșa cu legume congelate
dar de câte ori aduc vorba,
se preface că nu m-aude, nu mă vede
și-mi întoarce spatele


Și într-o zi am curaj să mă opresc
-Ei, în sfârșit putem sta și noi de vorbă!
îmi spune și se așază.
Stăm la taclale
la marginea drumului


The Detox Clinic (excerpts)

“Because nothing’s for sure and you can’t trust a soul!”
she cries.
Maybe her daughter isn’t her daughter,
only some child she took home by mistake
from the maternity ward.
Maybe her husband isn’t her husband,
only some man who lives on the same floor.
From time to time he loses his keys
and sits outside her door whimpering
like a lost puppy.
Out of pity,
she lets him in, gives him leftovers
and a glass of water
but, naughty boy! he climbs on the bed
and makes eyes at her as if they’d met before.


Two skyscrapers of glass
reflect each other
like parallel mirrors
between which
appears a street that doesn’t exist,
lined by countless high-rise apartments
that don’t exist
reaching higher and higher.
She sees them as clearly as the people
who hurry by on the sidewalk.
Even better: as clearly as the people on the sidewalk
will see them
whenever it crosses their mind to raise up their eyes
and at long last levitate.


She slips tree rings on her finger,
one after another –
one of the girls quick to feel married as soon as
they hear a man’s laughter gurgle
like a river spilling over its banks
during the spring floods.
Somewhere, a far-off door opens
and stirs the old curtains embroidered
with white roses,
winding them around her head
like a wedding veil worn too often.
Drops of blood snake down her forehead staining
everything that’s left to stain.


“Falling from routine is always more painful
than falling from grace.
Look, my soul is covered with bruises!
I ice them, then rub them with marigold ointment.”

“Pretend it’s the latest fashion –
to go around showing your wounds,
hoping everyone will follow your lead,
seek your autograph
and beg for the address
of the angels’ detox clinic.”

Clinica de dezintoxicare

-Pentru că nimic nu e sigur și în nimeni nu poți avea încredere!
se vaită.
Poate că fiica ei nu e fiica ei,
e doar un copil pe care l-a luat din maternitate
din greșeală.
Poate că soțul ei nu e soțul ei,
ci doar un bărbat care locuiește la același etaj.
Din când în când își pierde cheile
și se așază în fața ușii scâncind
ca un cățelandru rătăcit.
De milă,
îi deschide, îi dă o strachină cu mâncare
și-un pahar cu apă
iar el, obraznicul! se urcă pe divan
și o privește ca și cum s-ar fi întâlnit și altă dată.


Doi zgârie-nori din sticlă
se reflectă unul în ferestrele celuilalt
ca-ntr-o galerie cu oglinzi paralele
între care se naște
o stradă care nu există
între nenumărate blocuri care nu există
întinzând-se din ce în ce mai mult
pe verticală
și pe care ea le vede la fel de clar
ca și cei care trec grăbiți pe trotuar.
Mai exact: la fel de clar ca și cei de pe trotuar
când le va trece prin cap să-și ridice
privirile și să-nceapă în sfârșit
să leviteze.


Își așază pe deget unul peste altul inelele
copacului din fața casei
ca o logodnică ușuratică logodindu-se ori de câte ori
aude râsul unui bărbat gâlgâind
ca un râu revărsăndu-se din matcă la inundațiile
de primavară.
O ușă deschisă undeva departe
învolburează perdelele brodate
cu trandafiri albi
și le drapează în jurul capului ei
ca un voal de mireasă îngălbenit
de prea multă purtare.
Picături de sânge țâșnesc pe frunte și strică
tot ce mai era de stricat.


-Căderea din cotidian e de fiecare dată mai dureroasă
decât căderea din ceruri.
Uite, sufletul e plin de vânătăi pe care pun
comprese cu gheaţă şi alifie cu gălbenele.

-Prefă-te că asta e ultima modă
să umbli cu rănile descoperite şi să speri
că încet-încet toată lumea se va lua după tine
cerându-ţi autografe
şi implorându-te să le dai adresa
clinicii de dezintoxicare a îngerilor!

Marin Sorescu
Translated from Romanian by Adam J. Sorkin and Lidia Vianu


I blindfolded the trees
With a green kerchief
And dared them to find me.

Right away the trees found me
With a giggle of leaves.

I blindfolded the birds
With a kerchief of clouds
And dared them to find me.

The birds found me
With a song.

I blindfolded sorrow
With a smile
And the next day sorrow found me
In my love.

I blindfolded the sun
With my nights
And dared it to find me.

“There you are,” the sun said,
“Behind that hour.
Quit hiding!”

“Quit hiding!”
Everything told me,
Every feeling
Whose eyes I tried to

Am legat…

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Și le-am spus să mă găsească.

Și copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Și le-am spus să mă găsească.

Și păsările m-au găsit
Cu un cântec.

Am legat tristețea la ochi
Cu un zâmbet,
Și tristețea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi
Cu nopțile mele
Și i-am spus să mă găsească.

Ești acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Și toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.



One day
I shall stand up from my writing desk
And begin to take my departure from words,
From you,
From all things.

On the horizon there will be a mountain.
I’ll walk toward the horizon
Until the mountain is left behind.

Then I’ll follow after a cloud.
The cloud will be left behind.

The sun will be next—it will be left behind, too—
The stars, the universe…


Într-o zi
Mă voi ridica de la masa de scris
Și voi începe să mă îndepărtez de cuvinte,
De voi
Și de fiecare lucru în parte.

Voi vedea un munte în zare
Și voi merge spre el
Până când muntele va rămâne în urmă.

Apoi mă voi lua după un nor,
Și norul va rămâne în urmă.

Soarele va rămâne și el în urmă
Și stelele și tot universul…



We should check carefully
Who might be hiding beneath ourselves.
We need to be most wary about
Whom we speak of as

It’s no longer possible
To have blind faith
In anybody.
Above all we need to be wary about
Whom we speak of as

Crammed in with a knee,
Packed beneath these masks
Of convention,
Laughter and tears and love,
We work ourselves into a tizzy
Striving to become familiar with who we are.

We might even succeed
For a moment,
But we scare ourselves out of our wits
When we hear our own voices.


Să cercetăm bine
Cine se ascunde sub noi,
Să fim foarte atenţi
Pe cine numim

Că nu mai poţi
Avea încredere oarbă
În nimeni,
Să fim atenţi, mai ales,
Pe cine numim

Îndesaţi cu genunchiul
Sub niște măști,
Atât de convenţionale,
Râsul, plânsul, iubirea,
Ne căznim, stângaci,
Să fim familiari cu noi.

Poate chiar reușim
În unele momente,
Dar ne speriem grozav
Când ne auzim glasul.

George Vulturescu
Translated from Romanian by Adam J. Sorkin and Olimpia Iacob

Old Vulture on Ceahlău

Happy the Romantic poet: he can see the epidermis of the concrete,
stone upon stone, trees disheveled by the wind.
I climb the mountain among phantoms of my reading.
I pant in the sharp air as though on my shoulders I were carrying
the wooden beams of texts. If I had no aversion to a saccharine style, I would speak
of an inward vortex that devours the trees, the nightmares
in the stones’ tight compression, but I lack the humility
to accept the magnificence of silence on the slopes,
to fill the void of the caves’ vast cold.

But I remember Rilke’s lines, “There, without doubt, in sacred
self-knowledge, / a multitude of mountain beasts
prowl everywhere / in peace, then stand still.” The power of this writing
makes me wonder, leaning against a tree here, with my knees
scraped: to what extent can we become one with the landscape?

Look there, a bird, too. Were it a vulture, I could write,
“Its talons seem to become one with the mountain crag. The stone
no more than a carcass.” And yet, where does the tension
all around it come from?

I am free under heaven’s vault. I come from the other reality,
the reality of works of art. I do not know if here, on Ceahlău,
I have reached trees or photographs, precipices
or only spaces in a text. The abyss seems to me a blank wall
on which I set down remembrances of the albums and exhibitions
stored in my memory just as rats’ provender is stored in galleries
of clay. What is more real than Île de Rügen by Caspar David
Friedrich? His abyss is the energy that buoys me to the surface
as in salt water. Afloat. Here I am panting between trail markers
while I think of how I could get a coffee.

There is insanity in any climb. A revolt like Cioran’s:
“How can you stand erect in the Pantheon? Or what if it’s with
a God above you?”
Do I climb in order to read or to quote?
Tourists go by with cameras dangling from their necks.
Every mountain climb has turned into commerce with the void.
Click! The landscape is love at first sight. I wonder if
the nude can summon the juniper leaves or roe deer pelt
of the rooms.

(Shall I lie to You, God, that I have heard the bellowing of the stags,
that I have seen angels hanging over the chasm like Chinese
lanterns? My gaze stopped above them as if on a thin membrane
of energy over which You could pass.)
Crusts of lead fall away from me. He who began this climb
has lost his way: the plague of others’ glances (that tighten round
you as if a bandage) separates from you. As if you shed
a coat of fur, you emerge from under layers of makeup: you are light.
As light as mist. Your blood would evaporate, dissipate
were it not for the mud of flesh. Ceahlău freed me, confiscating
everything I had.

I catch sight of the peak. A steep scarp devoid of boulders. What should I put there?
What would I want to see? I still have carnival slops all over my body,
in my nostrils only coffee grounds.
No hermits in the bolgias of stone. Where is down, where is up,
where is left, where is right? Whom to ask about the line
written last night. “If God guides my hand that writes,
against whom is the line?”

The humility of being part of the dynasty of flesh, before the proud rocks
the lines crash like a fistful of gravel. This white screen
over heaven’s vault is necessary so the curse of writing
may become visible. An old vulture gazes at me with an almost
human look. “Why soar up above? In the chasms of the sky,
heaven’s vault is empty. The carcasses
are down below, in the valleys…”

Vultur bătrân, pe Ceahlău

Fericit poetul romantic: el vedea epiderma concretului
piatră peste piatră, arbori răvășiți de vânt.
Eu urc muntele printre fantomele lecturilor.
Gâfâi prin aerul tare ca și cum aș purta pe umeri grinzi de
texte. Dacă nu mi-ar repugna stilul siropos aș vorbi despre
torsul interior care consumă arborii, despre coșmarele din
crisparea pietrelor, îmi lipsește umilința să accept măreția
tăcerii versanților, să umplu golul frigidității cavernelor.

Dar îmi amintesc versurile lui Rilke: „Acolo umblă desigur,
în sfântă știință de sine, /multe-mprejur, multe dihănii
de munte în pace/se perindă și stau”. Forța scrisului mă
face să mă întreb aici, rezemat de un copac, cu genunchii
juliți, până unde ne putem integra în peisaj?

Iată și o pasăre. Dacă ar fi un vultur aș putea să scriu:
„Ghearele lui par una cu stânca muntelui. Piatra nu pare mai
mult pentru el decât un hoit”. Și totuși, tensiunea din jur
de unde vine?

Sunt liber în fața tăriilor. Vin din cealaltă realitate,
a operelor de artă. Nu știu dacă aici, pe Ceahlău, am ajuns
printre arbori sau printre fotografii, printre prăpăstii
sau doar printre spațiile unui text. Abisul mi se pare un
perete alb unde așez reminiscențele albumelor și expozițiilor
stocate în memorie precum proviziile șobolanilor prin galerii
de lut. Ce e mai real decât Île de Rugen a lui Caspar David
Friedrich? Abisul lui e o energie care mă ține la suprafață
ca o apă sărată. O plutire. Aici gâfâi printre marcaje gândindu-mă
cum aș putea să beau o cafea.

E o demență în orice urcare. O revoltă cioraniană:
„Cum poți sta vertical în Panteon? Sau cum ai fi cu un
Dumnezeu deasupra ta?”.
Urc oare pentru a citi sau pentru a cita?
Trec turiști cu aparate de fotografiat atârnate la gât.
Orice urcare pe munte a devenit un negoț cu neantul.
Clic! Peisajul e love at first sight. Mă întreb dacă
nudul poate chema iarba de ienupăr sau blănurile de căprioară
ale odăilor?

(Să te mint, Doamnă, că am auzit boncăluitul cerbilor, că
am văzut îngeri spânzurând peste hăul prăpăstiilor ca niște
lampioane? Privirea mea se oprea deasupra lor ca și
o pojghiță de energie pe care puteai trece.)
Cad de pe mine rânduri de plumb. Cel care a început urcușul
s-a pierdut pe drum; plăgile privirilor celorlați (care te-au
înlănțuit zilnic ca într-o fașă) se dezlipesc de tine. Ca
într-o năpârlire ieși de sub stratul fardurilor: ești ușor.
Ca o ceață. Sângele ți s-ar volatiliza, s-ar risipi dacă
n-ar fi mâlul cărnii. Ceahlăul m-a făcut liber confiscându-mi
tot ce aveam.

Zăresc piscul. O costișă goală de stânca. Ce să pun acolo?
Ce voiam să văd? Am încă zoaiele carnavalului pe trup, am în
nări tot zațul cafenelelor.
Niciun sihastru în bolgiile pietrei. Unde e jos, unde e sus,
și unde la stânga, unde la dreapta? Pe cine să întrebi versul
scris azi noapte: „Dacă Dumnezeu îmi conduce mâna care scrie,
împotriva cui e versul?”.

Umilința de-a fi din dinastia cărnii, în fața stâncilor
orgolioase versurile se sfarmă ca un pumn de grăunțe. E
nevoie de acest ecran alb al tăriilor ca să poată apărea, vizibilă,
imprecația scrisului. Bătrân, un vultur mă privește aproape
uman: „La ce să mă ridic? în hăuri sus,
tăriile sunt goale. Hoiturile,
toate-s jos, la vale…”.

© Carmen Firan, Nora Iuga, Diana Manole, Marin Sorescu, George Vulturescu, poets; Adam J. Sorkin, Carla Baricz, Diana Manole, Lidia Vianu, Olimpia Iacob, translators


Carmen Firan, born in Romania, is a poet and a writer of fiction and plays as well as a journalist who has published more than twenty books of poetry, novels, essays and short stories. She lives in New York. Her recent books and publications in the United States include Interviews and Encounters (poems by Carmen Firan and Nina Cassian), Sheep Meadow Press, 2015; Inferno, novella, 2015; Rock and Dew, Sheep Meadow Press; The Farce, Spuyten Duyvil; and In The Most Beautiful Life, Umbrage Editions. Firan is a member of PEN American Center and the Poetry Society of America. Andrei Codrescu has described her as “simultaneously the Chekhov of Queens and the Sorceress of the Carpathians.”

Nora Iuga (pseudonym of Eleonora Almosnino, born 1931 in Bucharest) made her debut in 1968, and her career has spanned more than four and a half decades. Communist censorship banned her from publishing for most of the 1970s. Iuga has published fifteen collections of poems, including Opinions on Pain (1980, the Writers’ Union Prize winner) and The Wet Dog is a Willow Tree (2013). The Hunchbacks’ Bus was published in 2001 and reprinted in 2010. Among her seven books of prose are Leopold Bloom’s Soap (1993, Writers’ Union Prize), The Sixty-Year Woman and the Young Man (2000, Writers’ Union Prize), and Harald and the Green Moon (2014). Iuga has also published thirty-three books of translation of German-speaking authors; she won the prestigious Order of Merit of Germany in 2015.

Diana Manole, a native Romanian writer, has published nine collections of poems and won more than a dozen literary awards. Since immigrating to Canada, her poetry in English (originals or in translation) has appeared in The Nashwaak Review, Maple Tree Literary Supplement, Untethered, Grain, Event, K1N (all Canadian); Poem (U.K.); Lunch Ticket, Third Wednesday, Chattahoochee Review, Cutthroat and Absinthe here; and Prufrock in South Africa. Her translations of Nora Iuga with Adam J. Sorkin are appearing in The Sakura Review, Fence, Cider Press Review, Modern Poetry in Translation, Rattle and The Bitter Oleander; the Bitter Oleander Press is publishing Iuga’s The Hunchbacks’ Bus. Manole’s poetry volume B&W appeared in Romania in 2015 from the prominent Bucharest publishing house Tracus Arte.

Marin Sorescu (1936-1996), the author of more than twenty poetry collections and a half dozen plays as well as fiction and nonfiction, was his country’s most widely celebrated and most frequently translated contemporary writer. A dozen books of poetry and drama have appeared in English, mainly in the U.K. and Ireland, and Sorescu’s translators included Seamus Heaney, W. D. Snodgrass, Michael Hamburger, Ted Hughes, and Paul Muldoon. He won numbers of major prizes, not only in his native country (including Writer’s Union Prizes for both poetry and drama and the Romanian Academy award), but also in Italy (the Gold Medal at Naples, 1970 and “Le Muze” prize in Florence, 1978), Spain (“Fernando Riello” poetry prize at Madrid 1983), and Austria (Herder Prize, Vienna, 1991).

George Vulturescu is the author of more than a dozen books of poetry, among them The Boundary Between Words (1998), The North and Beyond the North (2001), Treatise on the Blind Eye (2004), Monograms on the Stones of the North (2005), and The Blind Man from the North (2009). Vulturescu was born, and lives, in the northern Romanian province of Satu Mare. Among his prizes is the Romanian Cultural Order of Merit for Literature. Two dual-language books of his work, with English translations by Adam J. Sorkin and Olimpia Iacob, have appeared in Romania: in 2011, Alte Poeme din Nord / Other Poems from the North, and in 2014, Gold and Ivy / Aur și iederă.


Carla Baricz is a doctoral candidate in the English Department at Yale University, where she specializes in early modern British literature. She is the assistant editor and translator of Romanian Writers on Writing (Trinity University Press, 2011) and her articles, reviews, poems, and translations have appeared in publications such as World Literature Today, the L.A. Review of Books, National Translation Month, Words Without Borders, Foothill, and Euphony: Poetry and Prose at the University of Chicago, in addition to a number of other literary journals in Romania and Hungary. Currently, she is preparing a translation and critical edition of Ion Budai-Deleanu’s “Ţiganiada,” Romania’s earliest known verse epic. She lives in Prague.

Olimpia Iacob is Associate Professor in Modern Languages at “Vasile Goldiș” West University of Arad, Romania. She graduated from the “Al. I. Cuza” University (Iași), from which she earned a Ph.D. in 2000 with a dissertation entitled Translation Theory Applied to the Poetry of Nichita Stănescu. Recently she has become a member of the Writers’ Union of Romania. Her book-length translations include prose and poetry by Cassian Maria Spiridon, Gabriel Stănescu, Gheorghe Grigurcu, Petre Got, Mircea Petean, and Magdalena Dorina Suciu, as well as George Vulturescu.

Adam J. Sorkin is America’s most active translator of Romanian writing; his recent books include Rodica Draghincescu’s A Sharp Double-Edged Luxury Object (Červená Barva Press, 2014), and Marta Petreu’s The Book of Anger and Mihail Gălățanu’s The Starry Womb (both Diálogos Books, both 2014, all with co-translators. His translation with Lidia Vianu of Marin Sorescu’s The Bridge, Poetry Society (U.K.) Prize winner for European Poetry Translation, served as the basis for the libretto of Michael Hersch’s opera On the Threshold of Winter, which has been produced in Brooklyn, Baltimore, and Nashville. Forthcoming are Nora Iuga’s The Hunchbacks’ Bus (Bitter Oleander Press), translated with Diana Manole; Floarea Țuțuianu’s Syllables of Flesh (Plamen Press), with Irma Giannetti; and Ioana Ieronim’s Eclogue (Červená Barva), with Ieronim. He can be reached at

Lidia Vianu a poet, novelist, critic, translator and professor, is Professor of Contemporary British Literature in the English Department of the Faculty for Foreign Languages and Literatures at the University of Bucharest, where she is also Director of CTITC (Centre for the Translation and Interpretation of the Contemporary Text), Director of the MA Program for the Translation of the Contemporary Literary Text, and editor of the translation and e-learning review, Translation Café, among her many roles. She has been Fulbright lecturer in the United States at the University of California Berkeley and SUNY Binghamton.

Back to Main Loch Raven Review Site